Numele de Tilia vine de la grecescul ptilon=aripă, făcând referire la bracteile aflate pe pedunculul floral, asemănătoare unor aripi. Cuvântul argentea derivă de la latinescul argenteus= argintiu, aluzie la faptul că frunzele sunt albe şi dens tomentoase pe suprafaţa inferioară. Numele de cordata vine de la latinescul cor= inimă, aluzie la formarea frunzelor. Cuvântul platyphyllos este cuvântul grecesc ce rezultă din unirea lui platys=larg, cu phyllon=frunză, adică cu frunze late.
Toate speciile cresc prin pădurile noastre sau sunt cultivate ca arbori ornamentali. Altitudinal se întâlnesc în zona de deal la 500-600 m sau în pădurile din câmpie.
În scopuri medicinale, de la toate speciile de mai sus se utilizează florile fără sau cu bractee. Recoltarea se face pe timp frumos, iar uscarea în strat subţire. Produsul obţinut are un miros plăcut, de miere, gust mucilaginos, dulceag şi uşor astrigent.
 |
Datorită mucilagiilor are acţiune emolientă. Dactorită flavonoidelor are acţiune diaforetica şi spasmolitică. Datorită farnesolului are acţiune uşor sedativă asupra sistemului nervos central, activează favorabil în stările cauzate de tulburări nervoase.
Intern:
Datorită uleiului volatil cu acţiune neurosedativă şi antispastică, florile de tei sunt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii. Ceaiul de tei contribuie la vindecarea răcelii şi gripei, mai ales atunci când sunt însoţite de febră, deoarece produce o transpiraţie abundentă, care face să scadă temperatura crescută a corpului. Datorită mucilagiilor ce reduc inflamaţiile căilor respiratorii, în tuse ca şi în bronşită, florile de tei au o acţiune liniştitoare şi ajută la eliminarea secreţiilor bronşice. Asociate cu muşetel si mentă, florile de tei uşurează digestia si tonifică stomacul.
Extern:
Fiind un calmant generator şi decongestiv, florile de tei sunt folosite sub formă de băi la liniştirea copiilor nervoşi işi bolnavilor de tuse convulsivă. De asemenea, ceaiul din flori de tei la care se adaugă bicarbonat de sodiu este utilizat sub formă de gargară în inflamaţii ale amigdalelor. Ceaiul de tei mai este indicat pentru combaterea cearcănelor, ţinându-se compresa pe ochi 10-15 minute.
Infuzie 2-4 g%, bându-se 2-3 ceaiuri pe zi. Sau: intern, infuzie: o linguriţă de flori de tei la 200 ml apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine sau cu zahăr.
Extern , pentru gargară, infuzie din 20 g (circa 4 linguri) de flori la 200 ml apă clocotită la care se adaugă o jumătate de linguriţă de bicarbonat de sodiu. În amigdalite gargara se face cu ceaiul cald. Pentru băi: infuzie în 500 g produs uscat la 3 litri apă clocotită; după strecurare, lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă care trebuie să aibă temperatura de 37 °C. Se stă în cadă 15-20 minute.
Ceaiul din flori de tei este folosit, peste tot, la tuse, bronşite, astm şi alte acţiuni pulmonare. Ceaiul de tei cu pojarniţă se bea contra durerilor de inimă. Se mai folosea în boli neuropsihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în scăldătorile contra reumatismului. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole şi de coadă de bostan, cu smântână, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci. Femei care aveau pierderi mari de sânge beau apă cu cărbuni de tei pisat.
