Zmeurul cere un climat umed şi răcoros, specific zonei nordica a climatului temperat-rece, cu veri scurte. Soiurile cultivate, spre deosebire de zmeurul sălbatic, sunt mai pretenţioase atât la climă şi sol cât şi la îngrijiri. În regiunile de deal cu umiditate suficientă reuşeşte bine pe versanţii sudic, sud-estici şi estici, iar în cele mai secetoase, pe versanţii nordici şi nord-estici. Terenurile cu expoziţii, unde temperatura de vară nu-i prea ridicată, iar cea de iarnă nu-i prea coborată sunt cele prefetate. Timpul răcoros de toamnă lungă este foarte necesar pentru coacerea lăstarilor. Temperaturile coborâte ce survin toamna de timpuriu sunt defavorabile coacerii lemnului. În timpul coacerii fructelor, zmeurul are nevoie de o temperatura de 17-19 °C
În privinţa umidităţii, zmeurul reuşeşte în regiunile cu 700 mm precipitaţii anuale, din care 175-200 mm să cadă în lunile mai-iunie. În afară de umiditatea din sol, zmeurul cere şi o bogată umiditate atmosferică. În localităţile cu umiditate insuficientă în sol şi atmosferă, zmeurul suferă dând producţii mici şi nearomate, din cauza uscării premature a lăstarilor.
Zmeurul este o plantă care iubeşte lumina, dând producţii maxime de fructe, dulci şi aromate când acesta este din abundenţă. Cultura zmeurului este posibilă şi în condiţii de semiumbră sau umbră, dar nu cu rezultate bune, căci lăstarii nu ajung la maturitate şi peste iarnă degeră, iar fructele nu sunt dulci şi aromate.
În locuri deschise cu vânturi puternice zmeurul suferă mai ales iarna, când din vârfurile tulpinilor, o parte din muguri sau chiar tulpini întregi, deferă.
 |
| zmeura |
Zmeurul vegetează în toate terenurile, chiar în cele sărace. Pentru o cultură rentabilă însă, zmeurul trebuie plantat într-un sol bogat, afânat, relativ umed dar nu rece, şi care nu e cuprins vara de secetă. În terenurile cu solurile compacte, unde chiar stagnează apa, zmeurul nu reuşeşte. De aceea în terenuri umede, plantaţiile de zmeur vor ocupa locurile ceva mai ridicate, unde pânza freatică ajunge până la cel mult 1 m de suprafaţa solului.
Pe terenurile uscate cultura zmeurului nu reuşeşte, întrucât lăstarii anuali se dezvoltă slva, tufa are vitalitate redusă şi producţia este mică şi de calitate inferioară.
Solurile cu pH 5.6 - 6.5 sunt corespunzătoare creşterii şi rodirii zmeurului. Pe solurile turboase amendate cu var, având un pH de 6-6.5, zmeurul dă recolte bogate.
Pentru a produce material săditor necesar înfiinţării plantaţiilor de zmeur se folosesc mai multe procedee de înmulţire şi anume dracotajul, butăşirea, marcotajul şi despărţirea de plantă-mamă.
Astfel, soiurile din grupa zmeurului roşu comun şi a zmeurului american se înmulţesc uşor prin drajoni şi despărţirea tufelor. Soiurile provenite din zmeurul negru şi zmeurul purpuriu, se înmulţesc prin marcotaj şi butăşire.
Cele mai întâlnite boli la zmeur sunt:
1.Rugina zmeurului: boala se recunoaşte după pustulele galbene-roşiatice la început, iar mai târziu negre, care apa pe faţa inferioară a frunzelor. Frunzele atacate puternic se usucă prematur. Boala se combate adunând frunzele atacate şi arzându-le. Dacă frunzele nu s-au strâns în momentul atacului, această lucrare trebui făcută obligatoriu toamna, când se şi distrug.
 |
| rugina zmeurului |
2.Uscarea lăstarilor de zmeur: ciuperca atacă lăstarii pe care apar prin lunile iulie-august pete albăstrui, care cu timpul se măresc din ce în ce mai mult. Ca urmare a atacului, vârfurilor se usucă, frunzele cad prematur, iar pe scoarţa lăstarilor apar răni adâncim în urmă cărora începe expofilieri. Combaterea constă în tăierea şi arderea tulpinilor atacate, stropirea cu zeamă bordelează 1.5% şi sterilizarea solului cu acetat de calciu.
 |
| uscarea lastarilor |
3.Putregaiul cenuşiu: pe marginea frunzelor şi pe fructe apare un strat de putregai cenuşiu, pâslos, pufos, format din conidiofori aşezaţi compact. Fructele atacate se veştejesc, putrezesc şi îşi pierd din gust şi culoare. Boala este transmisă de la un fruct la altul. Pentru a opri răspândirea bolii se vor strânge şi distruge fructele atacate.
Dăunătorii cei mai periculoşi şi mai frecvenţi sunt:
1. Viermii zmeurului: Insectele adulte apar primăvara în lunile aprilie-mai, când atacă florile de cireş, prun. Mai târziu trec pe zmeur, rod frunzele tinere şi găuresc bobocii florali. Florile atacate avortează. Pe la jumătatea lunii mai, femelele depun în fiecare floare câte un ou. Larva ieşită din ou distruge fructul. Iernează ca pupă sau ca insectă adultă, la 5-10 cm adâncime în pământ.
Mijloacele principale de combatere sunt: săparea solului pe o rază de 50 cm în jurul tufei de zmeur, în timpul când larvele se transformă în pupe sau în timpul iernii, strângerea gândacilor prin scuturarea coardelor în repetate rânduri şi omorârea lor, adunarea fructelor atacate în coşuri care se acoperă cu o pânză deasă; adunarea larvelor care ies din fructe de pe fundul coşului, de unde se iau şi se distrug; stropirea plantaţiile începând de la dezmugurire şi repetând-o din 8 în 10 zile până la inflorire cu insecticide de ingestie: Verde de Paris (0.15%), var (0.3%), fluorosilicatul de bariu (0.75%) sau prăfuirea cu DDT (5.5 %)
 |
| viermii zmeurei |
2.Molia zmeurului: Omizile atacă mugurii în perioada de umflare, înainte de deschidere, când pătrund în ei şi le mănâncă tot conţinutul rămânând doar solzii. Omizile care apar se hrănesc o vreme cu receptaculul florii apoi se retrag în cioturile bătrâne de zmeu, unde iernează. Ca mijlocul de combatere se execută tăiatul ramurilor bătrâne, primăvara până la umflarea mugurilor, apoi se stropesc plantele cu insecticide de contact: sulfat de anabazină (0.15 %), plus săpun (0.4%), sau var (1%)
3.Gărgăriţa zmeurului: Primăvara timpuriu, adulţii ies din locurile de iernare şi atacă părţile tinere ale zmeurului şi căpşunului cu muguri, frunze. Combaterea se face la fel ca la vierme.
